Ce se întâmplă într-o redacție-reper într-o noapte precum cea în care a fost capturat Maduro? În orele alea în care tot ce avem disponibil e informație neverificată și/sau propagandă? Greu de știut (…).

Jurnaliștii de meserie vorbesc rar spre deloc, din păcate, despre munca lor. Poate că de aia o și luăm ca fiind așa, de la sine înțeleasă (“ce mare lucru să verifici o informație?”). Instituțiile de presă nu fac making-ofs; nu găsesc că e treaba lor să explice “cum au făcut”. De cealaltă parte, pentru ficțiuni avem o mulțime de making-ofs: un (mini)documentar despre “cum s-a făcut acest film” e parte din mașinăria de marketing, din standardul de aur al industriei cinematografice.

Nu știu dacă e bine sau rău, doar observ. Recentul video Recorder, “Cum am făcut documentarul «Justiție capturată»”[1], e ceva cu totul ieșit din comun pentru jurnalismul românesc. Ceva de bun augur, după mine. Cred că publicul are nevoie să știe mai multe despre diferențele dintre un efort profesional solid, care are la bază verificarea faptelor, și o însăilare de speculații, părerisme, ipoteze conspiraționiste.

Cât despre noaptea capturării lui Maduro, azi am găsit două texte pe The New York Times, care are din fericire o rubricuță specializată - “Times Insider” - în care explică din când în când cum își ia anumite decizii editoriale. Ambele sunt despre primele 6-7 ore de “fog of war”, cele în care circulau o puzderie de informații încă neverificate independent.

￭ (I) Primul text e despre cum l-a sunat pe Trump, la 4:31 dimineața, unul dintre reporterii publicației - și cum Trump i-a răspuns la telefon. Despre cum a luat decizia de a-l suna, cu cine s-a consultat, cum și-a formulat întrebările [2].

￭ (II) Al doilea text e despre cum s-a activat departamentul foto, cu oameni de pe trei continente, pentru a verifica dacă imaginile cu Maduro care circulau online în primele ore ale operațiunii erau autentice sau erau făcături și pentru a planifica, din punct de vedere fotojurnalistic, ziua de 4 ianuarie. (Despre mobilizarea editorială, care trebuie să fi fost masivă, nu știu să fi scris vreo publicație).

***

￭ (I) APELUL TELEFONIC. Reporterul care l-a sunat direct pe Trump, la 4:31 dimineața, fusese trezit puțin după 1:00 noaptea de un coleg de redacție aflat în Caracas, care alertase un grup de reporteri și editori NYT că în oraș sunt “explozii”. Îl cheamă Tyler Pager. Reporter experimentat. Acreditat, de ani, la Casa Albă. Înainte de NYT a fost la Washington Post și la Politico. Scrie de aproape un an, în colaborare cu doi colegi - unul specializat pe armată (Eric Schmitt), celălalt pe serviciile de informații (Julian Barnes) - despre presiunile administrației Trump asupra lui Maduro. “Așa că, atunci când am auzit despre explozii, aveam bănuieli solide că Statele Unite sunt implicate”.

Toți trei știu subiectul. Toți trei au surse care, de-a lungul timpului le-au dat indicii despre felurite planuri împotriva regimului din Venezuela - inclusiv un plan de capturare a lui Maduro. Toți trei încep să-și sune, în puterea nopții, sursele. Doar că, fiind o operațiune în derulare, oficialii americani - de la Casa Albă, Pentagon, etc. - evită să dea detalii. Un al patrulea personaj al nopții e șeful direct al lui Pager, care conduce redacția din Washington a ziarului (Dick Stevenson). Cei patru sunt “în contact constant” în primele trei ore ale nopții/dimineții. Schimbă informații, plănuiesc ce au de făcut.

Ora 4:21. Președintele Trump postează pe rețeaua sa socială că Maduro și soția sa sunt în custodia Statelor Unite. Tyler Pager are numărul de mobil al președintelui Trump, dar nu l-a sunat niciodată până acum. Se sfătuiește cu șeful său direct, Dick Stevenson. Are deja o listă de întrebări. “Înainte să-l sun pe președinte, am verificat cu cei trei ce întrebări să pun”.

Stevenson îi dă OK-ul. Pager îl sună pe Trump. Au trecut 10 minute de la postarea președintelui. Telefonul sună de trei ori. Trump răspunde. “Am pus patru întrebări în 50 de secunde, înainte ca președintele să închidă”, povestește Pager. Întâi “cele mari”: (a) a cerut/obținut autorizarea Congresului? (b) care sunt următorii pași pentru Venezuela?

Trump n-a părut deranjat că l-a sunat un reporter (și încă unul de la “falitul New York Times”, cum obișnuiește să numească ziarul). Textul pe care Pager l-a scris, imediat după convorbire, începe așa: “President Trump sounded tired. It was just after 4:30 a.m.”[3].

După mai puțin de 5 ore, la 9:45, Pager era în Florida, la conferința de presă susținută de Trump la Mar-a-Lago.

￭ (II) FOTOGRAFIA LUI MADURO. În timp ce prima echipă alegea zvonurile de informații factuale, o a doua echipă a ziarului alegea imaginile verificate de cele neverificate, posibil/probabil făcături. Înainte ca președintele Trump să posteze o fotografie cu Maduro cu ochii acoperiți și încătușat, “la bordul USS Iwo Jima”, pe net începuseră să circule imagini presupus autentice. (Trebuie precizat: Trump însuși are o lungă istorie de publicat făcături, inclusiv produse cu AI - ceea ce face munca unei instituții media un coșmar. Ce faci? Reproduci o potențială făcătură postată de șeful executivului sub motivul tradițional că un oficial e responsabil ca ceea ce livrează publicului să fie factual adevărat? Sau nu?)

În imaginile care circulau online înainte de postarea lui Trump, Maduro nici măcar nu purta aceleași haine. Unele detalii erau suspecte. “Echipa mea de fotoeditori trebuia să facă o evaluare ca să putem lua o decizie despre ce să publicăm”, explică șeful editorilor foto, Meaghan Looram [4].

“Echipa” = editorii foto din Seul erau deja în dispozitiv încă de la primele știri despre exploziile din Caracas. Se coordonau cu editorii foto din Londra și cu cei din New York pentru mai multe sarcini distincte: să trimită fotografi în Caracas, la locul faptei; să aibă pe poziții fotografi “la primire”, în New York, unde era de așteptat să fie debarcat Maduro (acolo a fost pus sub acuzare); să aibă fotografi în comunitățile de venezueleni, pentru eventuale proteste; să aibă fotografi în Florida, la conferința de presă a lui Trump.

“Ce nu planificasem era proliferarea subită, online, a diverselor imagini cu dl Maduro”, explică Looram. Înainte ca Trump să-și posteze fotografia lui de “misiune îndeplinită”, cea cu Maduro încătușat, o sursă a furnizat unui reporter NYT o fotografie cu același Maduro, altfel îmbrăcat, iar o altă imagine care circula online îl înfățișa pe acesta alături de soldați americani / ofițeri anti-drog. În timpul ăsta, vicepreședintele venezuelean cerea Casei Albe o dovadă că Maduro era în viață, “proof of life” (…).

În textul ei, Meaghan Looram explică procesul de decizie, care a început cu o analiză făcută cu un soft specializat în detectarea de imagini create cu AI (care, spune Looram, nu e “foolproof”). Apoi: orice indiciu, orice inconsistență - de exemplu un al doilea rând de gemulețe în avionul în care se presupune că era Maduro, hainele diferite din cele două poze - le descalifică de la publicare (în articol, pe care îl găsiți la nota [4], sunt toate imaginile).

Peste toate astea a venit și Trump, cu o a treia poză: alte haine; decupaj atipic, care sugera că din imagine au fost eliminate deliberat detalii; calitate proastă a imaginii.

Complicat. Ziarele mari ale lumii evită, de regulă, să publice imagini furnizate de entități non-jurnalistice - autorități ale statului, companii etc. - tocmai pentru că acestea sunt sub controlul furnizorului imaginii (ceea ce noi numim “poze de PR”; “handouts”, în engleză). Iar când le publică, precizează explicit asta: că nu sunt fotografii făcute de fotojurnaliștii proprii, de fotojurnaliștii altor publicații ori de fotojurnaliștii unei agenții fotojurnalistice:

(“[...] as we cannot necessarily verify their authenticity, nor can we vouch for the journalistic rigor with which they were made, even if they are genuine. And we are mindful that images distributed by any government are often intended to advance a specific narrative”. Accentul cade, aici, pe “the journalistic rigor with which they were made”. În România, de exemplu, una e să publici o poză de pe Inquam, unde ai certitudinea că deciziile le iau fotojurnaliștii, și alta e să publici o poză făcută de echipa unui politician, care e, prin definiție, “often intended to advance a specific narrative”).

În final, într-o astfel de situație - contracronometru, cu capacitate limitată de certificare a autenticității și într-o bătălie inegală cu social media, care n-are nicio problemă să împrăștie făcături - ce faci? Imaginea postată de Trump nu era nici ea “foolproof” - dar era newsworthy în sine, de vreme ce era postată de locatarul Casei Albe. Compromisul: ziarul a publicat imaginea cu tot cu postare, în contextul ei - comunicare prezidențială, nu imagine solo, verificată/certificată de ziar. Iar în versiunea tipărită, a publicat imaginea într-o pagină de interior, nu pe prima pagină.

***

Ce vreau să spun, în final? Că nu există “foolproof” pentru nimic - informație, imagine, video - dar că printre noi sunt încă oameni care fac tot posibilul să ne protejeze de junk-news, de făcături, de minciuni sfruntate.

Azi am scris despre NYT pentru că ei sunt singurii care au explicat câte ceva din travaliul nopții în care Maduro a fost capturat. Nu sunt singurii din lume. Avem și noi din ăștia care verifică până leșină, să știți.

+ Îmi fac vânt de ceva vreme să scriu un newsletter nou, “Editor’s Choice” în care să explic din când în când chestii ca astea. Să fac?

[1] Recorder: “Cum am făcut documentarul «Justiție capturată»” [tinyurl.com/2kfnw94w]

[2] The New York Times: Why I Cold-Called President Trump at 4:30 in the Morning [tinyurl.com/425rnede]

[3] The New York Times: “In a Phone Interview, Trump Celebrated the Capture of Maduro” [tinyurl.com/murxs9z3]

[4] The New York Times: “How The Times Assessed That Photo From Trump of Maduro in Handcuffs” [tinyurl.com/mvhnjfp8]