Doamna Moni

Cu doamna Moni mă întâlnesc de ani de zile în aceleași locuri din cartier: la băcănie, de unde ne luăm pâinea, pe la farmacie sau prin parc. Prima dată când am intrat în vorbă a fost cu mulți ani în urmă, când îmi plimbam copilul cu căruțul. S-a apropiat într-o zi de noi și mi-a spus:

-          Poți să faci multe în viață, foarte multe, dar cel mai important lucru pe care poți să-l faci este să ai o relație bună cu copiii tăi.

Așa a început amiciția noastră sumară, la un colț de stradă sau un altul, printre claxoane, picături de ploaie și clipe care par să fi fugit în ultimii ani la un maraton. Doamna Moni are 86 de ani și este o femeie singură. Cei doi copii au plecat la studii în Franța și nu s-au mai întors. Partenerul ei timp de 45 de ani, soțul despre care vorbește ori de câte ori ne întâlnim, a murit în urmă cu 13 de ani. El a fost chirurg ortoped pediatru, ea chirurg oftalmolog. S-au cunoscut în spital, în timp ce fiecare ieșise în pauza de masă ca să ciugulească în fugă ce era la pachet.

Azi e mică, un trupușor adunat, strâns și compact a ceea ce a fost o viață de om, ca și cum tot corpul s-a comprimat într-o esență. Ochii îi sunt ca două lumânări care pâlpâie încet o viață aproape de final. Mereu veseli, mereu buni. Ne mai ciocnim din când în când, iar atunci nu ratez să-i pun nicio întrebare pe care o consider importantă:

-          Doamna Moni, care este secretul vieții dumneavoastră?

-          Umorul. De câte ori mi-a fost greu, și slavă Domnului că mi-a fost, am întors privirea în partea cealaltă. Am râs. Iar dacă am plâns, mi-am șters repede lacrimile. Nu am stat să mă gândesc prea mult la ce e rău.

-          Și secretul căsniciei de 45 de ani?

-          Am fost mereu ocupați. De meserie, de pasiuni. Lui îi plăcea arta, mie să citesc. Aveam multe să ne spunem, dar nu era timp nici de plictis, nici de gelozii. Preocuparea lui principală era să-i facă pe copii bine, la câte cazuri grave a avut... Era absolut înnebunit să opereze, iar eu m-am bucurat pentru el. Am fost mândră de el. Nu am fost niciodată în competiție. Nu era romantic, nu îmi aducea flori, dar nu mă deranja, pentru că îi spuneam că mi-ar plăcea să îmi aducă măcar din când în când și o făcea dacă-i aminteam. Avea multe pe cap, iar eu știam că picioarele copiilor sunt mai importante decât garofițele mele. Eu, frumoasă? N-am fost. Dar dulce am fost. Și blândă. Și îl făceam să râdă.